Plante parazite

Plantele parazite sunt acele plante care depind de alte plante pentru substantele nutritive sau pentru sustinere (in cazul plantelor agatatoare). In functie de modul de hranire, pot fi impartite in doua categorii:

1. Plante facultative parazite: acestea se pot hrani si cu substante organice provenite de la organisme moarte;
2. Plante obligatoriu parazite: se hranesc numai cu substante provenite din organisme vii.

Astfel de plante isi iau apa si hrana de la gazda prin pernitele de pe tulpina, numite si haustori. Ele cresc in interiorul tesutului vascular al gazdei, legandu-se de partile care transporta hrana si apa. Produc o serie de efecte asupra gazdelor: unele plante raman pitice, altele cresc deosebit de mult (de exemplu, coroanele unor arbori se pot ramifica foarte mult); organele florale se pot transforma in stamine verzi sau staminele in petale.

Plantele parazite cele mai cunoscute sunt:

1. Cuscuta, cunoscuta in limbajul popular si ca tortelul, este un parazit care se inmulteste foarte repede prin semintele care germineaza la sfarsitul primaverii, dupa ce mugurii gazdelor au inceput sa se dezvolte. Moare daca nu se poate incolaci in jurul unei alte plante, iar atunci cand isi gaseste gazda, haustorii cresc pe aceasta, legandu-se de sistemul sau de alimentatie cu nutrimente si apa. Atunci cand este fixata pe tulpina plantei, legatura cu solul se vestejeste, devenind complet dependent de gazda.
2. Lathraea squamaria, denumita popular muma padurii, este una din plantele parazite care se intalnesc pe solul padurilor sau pe gardurile vii. Este lipsita de culoarea verde, avand un rizom gros, acoperit, la fel ca tulpina, cu solzi grasi, iar la varf este ca un ciorchine des, cu flori roscate. Infloreste dupa zece ani de stat in subteran.
3. Lupoaia este asemanatoare mumii padurii. Semintele acestora germineaza numai atunci cand se afla langa o gazda potrivita. Tulpina lupoaiei are o culoare galbuie si numeroase flori. Haustorii se afla in partea de baza a plantei, care se prezinta sub forma unei umflaturi.
4. Lathraea clandestina este una dintre plantele parazite ce se gasesc in padurile umede si in luncile din sud-vestul Europei. Frunzele ei se prezinta sub forma unor solzi carnosi pe rizomi, iar florile sunt purpurii, dispuse in ciorchini desi de cate 4-8 flori si apar primavara, crescand chiar la suprafata solului.
5. Cyntinus hypocistic nu are frunze, deoarece isi procura hrana de care are nevoie de pe radacinile plantei gazda. Iese la suprafata numai in momentul infloririi, atunci cand manunchiuri de flori apar sub planta gazda. Florile au culoare portocalie sau galbena si cresc in varful plantei, fiind sustinute de frunzulitele aflate la baza.
6. Rafflesia arnoldi este cea mai mare floare din lume, dar si cea mai mare dintre plantele parazite. Floarea are cinci petale portocalii, cu pete crem, iar in centrul florii se gaseste o adancitura cu numerosi tepi verticali. Se intalneste in special in padurile tropicale din sud-estul Asiei si infloreste o singura data pe an. Neputand sa isi procure singura hrana, din cauza faptului ca nu are frunze si clorofila, depinde in totalitate de gazda ei, adica de liane, radicinile vitei tropicale si radacinile copacului Cissus. Mai este numita si “pasarea cadavru”, deoarece emana un miros puternic de carne putrezita. Din pacate, specia este pe cale de disparitie.
7. Vascul este o planta semi-parazita, deoarece nu provoaca daune gazdelor. Are frunze verzi, capabile sa sintetizeze hidratii de carbon, insa ii lipseste radacina normala. Vascul creste pe ramurile copacilor, avand aspectul unor tufe, drepte sau indreptate in jos. Frunzele sunt de culoare verde-galbui, iar fructele sunt de forma rotunda, de culoare verde la inceput, apoi albe. Este folosita drept planta medicinala si este foarte cunoscuta datorita traditiilor de Craciun si de Anul Nou.

Plantele parazite de mai sus sunt pretentioase cand vine vorba de gazde, fiecare avand gazdele sale specifice. Astfel, vascul prefera arbori precum merii, plopii, stejarii si paduceii, insa se poate adapta oricarui tip de copac. Cuscuta mare (Cuscuta europeae) creste pe urzici si pe hamei, iar Cuscuta comuna (Cuscuta epithymum) pe grozama si pe iarba neagra. Lupoaiele cresc pe drob, pe grozama, pe floarea-soarelui, trifoi sau vita de vie. Muma padurii se multumeste cu plante si arbori din paduri, cum ar fi alunii, ulmii si artarii si gardurile vii. Lathraea clandestina apare pe salcii si plopi.

Unii oameni considera ca plantele parazite sunt reprezentate si de plantele agatatoare, insa acestea folosesc plantele gazda pentru a primi mai multa lumina, si nu pentru a se hrani. De fapt, ele nu sunt parazite, deoarece nu dauneaza deloc gazdelor si isi produc singure hidratii de carbon prin fotosinteza. In plus, multe specii agatatoare sunt folosite in gradini, pentru a acoperi ziduri sau structuri inestetice.

Plantele parazite se dezvolta exploatand oportunitatile oferite de alte plante, care le intretin atat fizic, cat si nutritional. Ele sunt obisnuite printre ciupercile si bacteriile care dauneaza plantelor, insa sunt rare intre plantele mai evoluate.

Diffenbachia

Diffenbachia

Diffenbachia este o planta ornamentala prin frunze.
Denumire stiintifica: Dieffenbachia compacta
Familia:
Conditii: Diffenbachia are nevoie de umiditate ridicata

Pregatirea compostului

Tehnologia pregătirii compostului pentru ciupercării

Pregătirea compostului durează 28 -30 zile si se face, pe cat posibil, in apropierea ciupercăriei, pe o suprafaţa betonata (platforma) pentru a împiedica infiltrarea în pământ a mustului de bălegar rezultat la udare. Platforma trebuie sa aibă o suprafaţa de aproximativ 10 mp (pentru o tona de compost ), cu inclinare spre mijloc (cu panta de 2-3%), iar la capete sa fie prevăzuta cu doua bazine pentru colectarea mustului.

Se recomanda ca aceasta platforma sa fie protejata de un acoperiş (şopron), pentru a feri compostul de uscăciune in timpul călduros si de spălare prin precipitaţii.

In perioadele reci ale anului este necesar ca aceasta ca aceasta platforma sa fie închisa cu ajutorul unor pereţi mobili – glisanţi, pentru a nu permite coborârea temperaturii sub cea de îngheţ.

Reţete de compost si fazele tehnologice de pregătire.

Reţeta nr.1 (compost clasic) - pe baza de gunoi de grajd de cal.

Pentru pregătirea unei tone de compost se folosesc 700 kg gunoi de cal, care este alcătuit din bălegar de cal si paie de grâu din aşternut, 70-75 %. La o tona de compost se mai adăuga următoarele materiale: ipsos -25 kg, superfosfat (simplu concentrat) - 7 kg, sulfat de amoniu – 7 -8 kg sau îngrăşământ complex cu N si P, cantitatea fiind in funcţie de concentraţie.

Fazele tehnologice de pregătire.

Preînmuierea. Gunoiul de cal (bălegar +paie) se aşeză pe platforma betonata sub forma de grămada si se uda zilnic, cu furtunul, se tasează. Se udă treptat până in momentul in care apa începe sa se scurgă de sub grămadă. Aceasta operaţie durează 5 zile.

Omogenizarea (amestecarea) compostului debutează din ziua a 6-a de la începerea pregătirii. După ce se amesteca bine componentele, cu furca, din nou se aşează in grămada si se uda, de asemenea zilnic, timp de încă 4 zile. Aceste doua faze tehnologice fac parte din compostarea anaeroba (fără aer), pentru ca se tasează si se uda in vederea declanşării fenomenului de compostare.

Aşezarea la compostarea aeroba (în prezenţa aerului) - afânat. Compostul se ia cu furca din grămada si se aşează afânat intr-o”platforma” cu următoarele dimensiuni: lăţimea 1,8-2 m, înălţimea 1,7-1,8 m, iar lungimea – in funcţie de cantitatea de compost.
In aceasta faza nu se mai uda (cu mici excepţii) si nu se mai tasează. Se laşa astfel 4-5 zile, după care încep întoarcerile. Daca se pot administra amestecului îngrăşămintele recomandate, acestea  se pot înlocui cu uree tehnica (cu 40 % azot ), 3-5 kg la tona de compost, presărata la aşezare, deci la aceasta faza. Tot la aşezare se pun si 5 -6 kg ipsos.

Întoarcerea compostului din platforma începe din a 15-a zi de la momentul declanşării pregătirii compostului. Se fac 4 -5 întoarceri, la intervale de 3-4 zile . La primul întors se administrează 5-6 kg ipsos /t compost, la întorsul al 2-lea si al 3-lea se adăuga, de asemenea, ipsos si îngrăşăminte, cate 3-4 kg .

Întorsul 4 se executa atunci când paiele nu s-au înnegrit si nu se rup uşor (deci amestecul are o compostare insuficienta). Întorsul se executa cu furca, practic se muta vechea platforma alături, păstrându-i dimensiunile in aşa fel încât gunoiul de pe margini si de la capete sa se aşeze in interiorul noii platforme.

Compostul clasic necesita unele tratamente prevenite, cu substanţe dezinfectate sau cu pesticide. La întorsul al 3-lea se recomanda aplicarea prin împrăştiere a unui kg de CU2SO4 sulfat de cupru (piatra vânata) la o tona de compost.

Pentru dezinfecţie se poate folosi si Formalina, soluţie in concentraţie de 2-3 %,cu care se stropesc marginile platformei si pardoseala din beton înainte de aşezare.

Ca pesticide se pot utiliza Benlate 0,2 %, care prezintă acţiune fungicida (combate ciupercile patogene) precum si Dimilin 0,2 % ca insecticid. Cu aceste substanţe se stropesc platforma la întorsul al 4-lea.

Pasteurizarea naturala. După ultimul întors, in platforma de compost se fac nişte canale de aerisire (ca la silozul de cartofi), cu burlane perforate pentru evacuarea aerului încălzit din interior. Platforma in întregime se acoperă cu folie de polietilena pentru o perioada de 48 de ore decupând folia la gurile burlanelor. Se controlează temperatura in interior (trebuie sa ajungă la 65-72⁰C.

Reţeta nr.2 (compost mixt ) pe baza de paie, gunoi de porc si gunoi de pasări.

Pentru a obţine o tona de compost se vor folosi următoarele materiale:
- gunoi de porc -250 kg;
- gunoi de pasări -100 kg;
- paie de grâu -150 kg.

La acestea se vor mai adăuga 2 kg de uree la aşezare si 24 kg de ipsos repartizat la fiecare întors.

Fazele tehnologice de pregătire a compostului.

Preinmuierea se face ca la reţeta nr.1 si durează 12 zile.

Omogenizarea (amestecarea ) la preinmuiere se face in cea de-a 6-a zi de la primul udat. Cele trei materiale se amesteca bine, apoi se aşează si se tasează. Se uda in continuare încă 6 zile.

Aşezarea la compostarea aeroba se face in cea de-a 13-a zi si consta in afânarea materialii. Se adaugă ureea.

 Executarea întoarcerilor se face tot la intervale de 3-4 zile,intr-un număr tot de 3-4. Se adăuga ipsos la fiecare întors. Pasteurizarea naturala este identica cu cea prezentata la reţeta nr.1.

 Aprecierea calităţii compostului.

Gradul de umiditate a compostului.

Umiditatea optima a unui compost de calitate este cuprinsa intre limite foarte strânse:63-65 %. Practic,conţinutul in apa al unui compost bun se verifica foarte simplu: se ia in mana o cantitate din compost (cat sa se umple pumnul ), se strânge puternic in pumn: daca nu curge apa printre degete dar mana rămâne umeda, atunci compostul are umiditatea optima.

Culoarea caracteristica este cafeniu – închis.

Textura – elastica, se verifica practic prin strângerea in mana; daca aceasta nu se face bolovan, ci îşi revine după strângere si nici nu se lipeşte de mana – este un compost bun.

Mirosul sa fie de pâine coapta, in nici un caz de amoniac.

Sa conţină actinomicete, adică microorganisme mineralizate care îşi manifesta prezenta prin apariţia unor pete cenuşii-albicioase pe marginea platformei cu compost.

Reacţia chimica (constatata prin analize de laborator ) sa fie uşor alcalina, cu pH cuprins intre 7,2-7,6. Reacţia acida nu este favorabila culturii ciupercilor.
La un laborator de agrochimie se poate face analiza compostului privind azotul total, care trebuie sa aibă valori de peste 1,8-2,2mg% s.u. si amoniacul liber de 0,03-0,07% s.p., cu limita maxima 0,1 mg% s.p.

Alte sfaturi practice privind obţinerea sau corectarea compostului 

- iarna, la preînmuiere se poate folosi apa calda;

- vara, pentru o buna aerisire a compostului, acesta se poate aşeza pe capre de lemn (când cantitatea o permite);

- dacă compostul prezintă miros de amoniac, se vântura cu furca înainte de a fi introdus in spaţiul de cultura;

- dacă are o reacţie acida, i se mai adăuga ipsos;

- dacă este prea umed si reacţia lui nu mai permite adăugarea de ipsos, se aeriseşte cu furca;
- la aşezarea pentru compostarea aeroba, daca este uscat, i se mai adaugă apa sau must de gunoi, însa cu foarte multa grijă pentru a nu+i mari foarte mult conţinutul de apă.

Bonsai

Ingrijirea unui bonsai

Multe persoane cred ca bonsaiul este o planta, insa acesta este de fapt o forma de arta. Bonsaiul provine din China, unde a aparut pentru prima data cu mii de ani in urma. In prima faza, acesta arta a fost numita pun-sai si presupunea cresterea unei specii de copac intr-o tava. Primele exemplare ale acestor pomi au avut frunzele mici, ramuri cu forme ciudate si trunchiuri contorsionate.

Acum bonsaiul urmareste recreerea unui peisaj minimalist, la baza caruia se afla studiul cresterii plantelor in mediul lor natural. Daca sunt ingrijiti bine, bonsaii pot vor trai si cateva sute de ani, devenind mosteniri de familie.
Exista doua tipuri de bonsai: tropicali si de climat temperat. Din tipul bonsailor tropicali fac parte: Ficus, Serissa sau Bougainvillea. Acestia nu sunt capabili sa se adapteze la temperaturi scazute, drept urmare este obligatorie protejarea lor impotriva frigului. In schimb, bonsaii de climat temperat (Artar, Ienupar etc.)sunt rezistenti la temperaturi mai scazute, insa din cauza radacinilor ce se afla la suprafata pamantului necesita o protectie pe perioada lunilor geroase.1 Ingrijirea bonsailor

Cactusul

Ce este un cactus?
In primul rand, toti cactusii sunt plante suculente, adica stocheaza lichidele in trunchi, pentru a supravietui unor conditii de mediu aproape lipsite de apa. Denumirea de plante "suculente" vine din latina: succus - suculent, cu seva; lentos - frunza, dezvoltare.
In lumea plantelor si a florilor, cactusul poate fi considerat ratusca cea urata. Aceste plante unice vin in sute de forme elaborate, dimensiuni si culori, lucru care a starnit pasiuni si o intreaga moda intre colectionarii de plante deosebite.

Parcul Cismigiu

Parcul Cismigiu din Bucuresti - parc si gradina - cu monumente de marmura, lac, baruri, cafenele, terasa, locuri de agrement, locuri de joaca pentru copii, cu material dendrologic.Gradina Cismigiu este cea mai veche gradina publica din Bucuresti. Este asezata in centrul orasului, are o suprafata de aproximativ 16 hectare si este marginita de doua artere importante: bulevardul Regina Elisabeta si bulevardul Schitu Magureanu.

In partea sud-estica a gradinii este Colegiul National Gheorghe Lazar. Gradina Cismigiu este amenajata in genul parcurilor engleze si are mai multe intrari: doua prin bulevardul Regina Elisabeta, doua prin bulevardul Schitu Magureanu si una prin Strada Stirbei Voda.